Elegie

"Cu mine se întamplă ceva. O viaţă de om" - M. Sorescu

“Bătrînul şi marea” este filmul care l-a făcut pe regizorul rus Alexandr Petrov celebru şi în Occident, atrăgându-i primul său Oscar pentru animaţie în anul 2000.


Partea I




Partea a II-a






dimineţi

azi dimineaţă m-am trezit om
am început să-mi mişc întâmplările
în urma paşilor pierduţi prin tine

mă furişam printre semeni
mă regăseam în priviri
speram ca ei toţi
trăiam
muream
fără rost
pân-am atins seara cu vârful piciorului
şi m-am împiedicat în şiretul limbii

m-am trezit om, dimineaţa mi-a stârnit focul din obraji
mi-a dat ocazia să mor, să urăsc, să urăsc, să urăsc
să iubesc carnal
poate de-asta detest trezirile şi dimineţile imperfecte

căci seara m-a monotonizat
toată în umbră

După cum aţi observat probabil, blogul meu are o nouă făţucă şi responsabil pentru asta e nimeni altul decat Geordan (căruia îi mulţumesc pe calea asta). Ceea ce voiam să vă spun este faptul că numitul mai sus are un blog pe care poate v-ar interesa să-l vedeţi:

http://capramea.blogspot.com/

Şi pentru că nu-s o amatoare prea mare de reclame, vă las să aruncaţi un ochi pe-acolo şi să decideţi singurei.

cu drag,
umbra

câteodată mă opresc din mers
şi mă strâmb în oglinzile oamenilor:
seamănă prea mult cu mine!

mă simt de parcă viaţa mea ar fi
un indigo pe care
prea mulţi şi-au imprimat sufletele

sunt o copie a ramonei
(10%, că tatăl ei trăieşte, ea detestă rusa şi-i studentă la drept)
sunt o copie a cătălinei
(5%, ea nu are izbucniri de fericire, nu face lucrurile fără să le gândească înainte, nu se încumetă la nebunii naive)
sunt o copie a bătrânei de la colţul străzii
(25%, exceptându-i vârsta şi filmul vieţii)
sunt o copie a copilului uitat la colţ de vreo educatoare
(25%, că mi-am pierdut inocenţa şi bucuria descoperirii)
sunt o copie a credincioaselor chipuri
(15%, mi-am pierdut de mult avântul şi smerenia)
sunt în proporţie de 80% o copie

restul de 20 te aşteaptă
să-ţi lasi amprenta şi tu mânjindu-mă cu tine
sunt în permanenţă o copie

mă mişc
vorbesc
citesc
ascult
mănânc
beau
iau 24-ul
mă împiedic în zăpadă
plâng
mă topesc în fiecare fulg

nu-s nici măcar creaţia vreunui artist
îmi ies colţurile scrisului lor peste tot
nu sunt fidelă
sunt părţi din ei toţi
nu răsare din mine nimic nu se înrădăcinează

sunt viaţa lor
trăiesc nevoile lor
îmi sunt un fals mie

niciun spaţiu dorit nu va fi doar al meu
fiecare colţ de cameră orice panză veche care atarnă de tavan au fost deja şi-ale ei
ea cea care a fost şi este fântâna cu nouă guri spre care însetezi necontenit
noi nu vom avea cutii prin care să fugim de ceea ce spuneai că-i irealitatea lumii
suntem singurii de care ne vom ascunde
trăind un cuplu ideal împărţit la 3
sau la doiul din care simt uneori că fac parte numai eu

nicio picătură din tine nu se va pierde numai pentru mine
eşti tot ce a străbătut ea înot
ţi-a alergat prin vene ca un drog de care ai rămas dependent
chiar şi azi
când ne-ntâmplăm în acelaşi aşternut
pe care poate l-ai frământat sub piele alături de ea

nimic din viitorul tău nu-i doar al meu
coincidenţele se vor juca mereu deasupra capetelor voastre
şi nu vei şti nicicând că realitatea se strânge în pumnii mei ca un melc în cochilie
pană la momentul în care abia mai rasuflă
şi-apoi izbucneşte dureros îmbrăcandu-mă în tot ceea ce sunt
şi nu aş vrea să fiu
fiinţa moartă care se întâmplă la tine-n aşternut

uneori mi-e frică să scriu
cuvintele astea s-ar izbi de urechile lor
și ar putea pricepe mai mult decât aș vrea
sărbătorile astea mă dor
oamenii rup din mine carnea
ca nişte animale însetate de sânge cald
îmi vine să le vomit gândurile
să le calc în picioare
şi să mă spăl pe mâini
să urlu în prostie că nu mai vreau
și că le detest carcasele astea urâte și pline de farduri ieftine
şi parfumurile de hoituri

aș vrea să ies din mine și să vă urăsc pe toți
să știu că în carnea asta nu mai trăiește nimeni
și nimic
vreau să uit că te iubesc și că lumea mea există numai pentru tine
pentru că sărbătorile lângă tine mă dor mai mult decât
prăbușirea noastră
frumusețea asta mă doare
și oamenii care trăiesc doar pentru că așa trebuie

nu mă mângâia ca pe-o pisicuţă ascultătoare şi frumoasă
degetele tale provoacă în mine tunetele
şi sărutul tău nu trece mai departe de piele
în mine nu poţi intra decât pe două drumuri pline de cactuşi
drumurile prin care eu nu mai pot ieşi
şi naşte

aşa că fă-ţi culcuşul în pumnii mei
şi dormi în altă parte
azi o să omor în noi copiii durerii
şi paşii mei te vor înconjura părăsindu-te
sărbătorile astea ne acoperă cu roşu
şi degetele mele se tem să mai cuprindă în ele
ciobul în care se ascunde lumina

eu am viitorul scris în jurul degetului

rotund şi

aproape perfect

ca o poezie compusă după toate canoanele

şi tatuată apoi pe cord deschis

............................................

am şoptit de atâtea ori nu

încât mi-e greaţă

să mai deschid ochii şi să înfrunt

lumina

dacă aţi avea mai puţine întrebări

probabil aş avea mai multe

răspunsuri

cuvinte şi mai mulţi paşi

pentru că m-am săturat să rămân mereu în urmă

ca să mă vindec de

voi

....

am urlat de atâtea ori

nu

încât în mine nu mai sunt decât ecouri

vibraţii puternice

de groază

şi obsesia insinuării voastre

în creier

dar nu vă mai pot primi

pentru că aici nu mai locuiesc eu

locul ăsta e hăituit de gândurile voastre

.........................................................

am să mai urlu o perioadă nu

nu nu

până vă veţi dezlega mâinile din

jurul gâtului meu

probabil în spatele meu va fi viitorul

poate voi cădea peste

un pământ moale

sau peste un corp cald

şi viu

ca al tău da ca al

tău

....

uite

încă mai am viitorul înşurubat

pe deget