“Bătrînul şi marea” este filmul care l-a făcut pe regizorul rus Alexandr Petrov celebru şi în Occident, atrăgându-i primul său Oscar pentru animaţie în anul 2000.
Partea I
Partea a II-a
azi dimineaţă m-am trezit om
am început să-mi mişc întâmplările
în urma paşilor pierduţi prin tine
mă furişam printre semeni
mă regăseam în priviri
speram ca ei toţi
trăiam
muream
fără rost
pân-am atins seara cu vârful piciorului
şi m-am împiedicat în şiretul limbii
m-am trezit om, dimineaţa mi-a stârnit focul din obraji
mi-a dat ocazia să mor, să urăsc, să urăsc, să urăsc
să iubesc carnal
poate de-asta detest trezirile şi dimineţile imperfecte
căci seara m-a monotonizat
toată în umbră
După cum aţi observat probabil, blogul meu are o nouă făţucă şi responsabil pentru asta e nimeni altul decat Geordan (căruia îi mulţumesc pe calea asta). Ceea ce voiam să vă spun este faptul că numitul mai sus are un blog pe care poate v-ar interesa să-l vedeţi:
http://capramea.blogspot.com/
Şi pentru că nu-s o amatoare prea mare de reclame, vă las să aruncaţi un ochi pe-acolo şi să decideţi singurei.
cu drag,
umbra
câteodată mă opresc din mers
şi mă strâmb în oglinzile oamenilor:
seamănă prea mult cu mine!
mă simt de parcă viaţa mea ar fi
un indigo pe care
prea mulţi şi-au imprimat sufletele
sunt o copie a ramonei
(10%, că tatăl ei trăieşte, ea detestă rusa şi-i studentă la drept)
sunt o copie a cătălinei
(5%, ea nu are izbucniri de fericire, nu face lucrurile fără să le gândească înainte, nu se încumetă la nebunii naive)
sunt o copie a bătrânei de la colţul străzii
(25%, exceptându-i vârsta şi filmul vieţii)
sunt o copie a copilului uitat la colţ de vreo educatoare
(25%, că mi-am pierdut inocenţa şi bucuria descoperirii)
sunt o copie a credincioaselor chipuri
(15%, mi-am pierdut de mult avântul şi smerenia)
sunt în proporţie de 80% o copie
restul de 20 te aşteaptă
să-ţi lasi amprenta şi tu mânjindu-mă cu tine
sunt în permanenţă o copie
mă mişc
vorbesc
citesc
ascult
mănânc
beau
iau 24-ul
mă împiedic în zăpadă
plâng
mă topesc în fiecare fulg
nu-s nici măcar creaţia vreunui artist
îmi ies colţurile scrisului lor peste tot
nu sunt fidelă
sunt părţi din ei toţi
nu răsare din mine nimic nu se înrădăcinează
sunt viaţa lor
trăiesc nevoile lor
îmi sunt un fals mie
niciun spaţiu dorit nu va fi doar al meu
fiecare colţ de cameră orice panză veche care atarnă de tavan au fost deja şi-ale ei
ea cea care a fost şi este fântâna cu nouă guri spre care însetezi necontenit
noi nu vom avea cutii prin care să fugim de ceea ce spuneai că-i irealitatea lumii
suntem singurii de care ne vom ascunde
trăind un cuplu ideal împărţit la 3
sau la doiul din care simt uneori că fac parte numai eu
nicio picătură din tine nu se va pierde numai pentru mine
eşti tot ce a străbătut ea înot
ţi-a alergat prin vene ca un drog de care ai rămas dependent
chiar şi azi
când ne-ntâmplăm în acelaşi aşternut
pe care poate l-ai frământat sub piele alături de ea
nimic din viitorul tău nu-i doar al meu
coincidenţele se vor juca mereu deasupra capetelor voastre
şi nu vei şti nicicând că realitatea se strânge în pumnii mei ca un melc în cochilie
pană la momentul în care abia mai rasuflă
şi-apoi izbucneşte dureros îmbrăcandu-mă în tot ceea ce sunt
şi nu aş vrea să fiu
fiinţa moartă care se întâmplă la tine-n aşternut
uneori mi-e frică să scriu
cuvintele astea s-ar izbi de urechile lor
și ar putea pricepe mai mult decât aș vrea
sărbătorile astea mă dor
oamenii rup din mine carnea
ca nişte animale însetate de sânge cald
îmi vine să le vomit gândurile
să le calc în picioare
şi să mă spăl pe mâini
să urlu în prostie că nu mai vreau
și că le detest carcasele astea urâte și pline de farduri ieftine
şi parfumurile de hoituri
aș vrea să ies din mine și să vă urăsc pe toți
să știu că în carnea asta nu mai trăiește nimeni
și nimic
vreau să uit că te iubesc și că lumea mea există numai pentru tine
pentru că sărbătorile lângă tine mă dor mai mult decât
prăbușirea noastră
frumusețea asta mă doare
și oamenii care trăiesc doar pentru că așa trebuie
nu mă mângâia ca pe-o pisicuţă ascultătoare şi frumoasă
degetele tale provoacă în mine tunetele
şi sărutul tău nu trece mai departe de piele
în mine nu poţi intra decât pe două drumuri pline de cactuşi
drumurile prin care eu nu mai pot ieşi
şi naşte
aşa că fă-ţi culcuşul în pumnii mei
şi dormi în altă parte
azi o să omor în noi copiii durerii
şi paşii mei te vor înconjura părăsindu-te
sărbătorile astea ne acoperă cu roşu
şi degetele mele se tem să mai cuprindă în ele
ciobul în care se ascunde lumina
eu am viitorul scris în jurul degetului rotund şi aproape perfect ca o poezie compusă după toate canoanele şi tatuată apoi pe cord deschis ............................................ am şoptit de atâtea ori nu încât mi-e greaţă să mai deschid ochii şi să înfrunt lumina dacă aţi avea mai puţine întrebări probabil aş avea mai multe răspunsuri cuvinte şi mai mulţi paşi pentru că m-am săturat să rămân mereu în urmă ca să mă vindec de voi .... am urlat de atâtea ori nu încât în mine nu mai sunt decât ecouri vibraţii puternice de groază şi obsesia insinuării voastre în creier dar nu vă mai pot primi pentru că aici nu mai locuiesc eu locul ăsta e hăituit de gândurile voastre ......................................................... am să mai urlu o perioadă nu nu nu până vă veţi dezlega mâinile din jurul gâtului meu probabil în spatele meu va fi viitorul poate voi cădea peste un pământ moale sau peste un corp cald şi viu ca al tău da ca al tău .... uite încă mai am viitorul înşurubat pe deget