Elegie

"Cu mine se întamplă ceva. O viaţă de om" - M. Sorescu

mai ştii dimineţile ălea în care ne trezeam numai ca să ne iubim?
toate culorile răsăritului pe pielea ta
priveam prin tine vama
tu erai scoica prin care ascultam marea
şi nisipul pe care ma întindeam leneşă ca să mă încălzească
mai ştii dimineţile ălea în care toamna părea raiul
şi iarna zăpada se prelingea pe umbrele noastre de pe asfalt?
cutia de-atunci nu avea pereţi în ea eram liberi
liberi şi cu încheieturile deschise
prin ele ni se vedeau ochii
.............................................................................................................................
sângele meu avea pupilele mari ştia cum să ajungă la tine
..................................................................................................................
azi ce rost are să vorbim despre azi
cutia în care stau acum are pereţii roşii
şi ochii mei sunt roşii
şi pielea mea e roşie
dar în vene nu mai am sânge
am numai regrete numai regrete
încheieturile mele sunt cusute cu aţă de doliu
în cutia asta nu mai e răsăritul şi nici apusul şi nici pielea ta
sufletul meu a orbit
întunericul ăsta roşu şi zgomotul de afară
maşini în viteză şi oameni ţipând
toţi se închid în mine şi înjură
..............................................................................................................................
şi dacă mi-ar ghici acum o ţigancă în palmă
mi-ar spune că viitorul e roz şi
nimeni nu ştie ca eu nu mai suport lumina şi nu mai pot să-ndur întunericul şi
nu mai pot purta carnea asta roşie şi
ochii ăştia orbi şi
mâinile care nu mai ştiu să mângâie şi
buzele care nu mai ştiu să iubească
................................................................................................
iluziile-s o boală iluziile-s cancerul sufletului meu
.....................................................................................
m-am gândit atunci să-mi fac pielea jurnal
să rup câte-o bucată şi să scriu pe ea cu unghiile
şi când nu voi mai avea ce sa scriu să-ţi conturez
ochii şi buzele şi palmele şi paşii care se întorc spre mine
povestea asta nu mai are sfârşit aşa cum tu nu-ţi mai aminteşti începutul
şi cum îmi spuneai că iubeşti
..............
nimic din noi nu mai trebuie iubit
nu-mi mai rosti niciodată numele nu-mi mai şopti niciodată numele nu-mi mai striga niciodată numele
mâinile mele nu mai pot scrie şi nu mai pot desena în nisip iubirea


cred că îmi place toamna
îmi dă mereu senzaţia că vine special pentru mine
că-mi înţelege nebuniile şi motivele de nebunie
că-mi ştie melancoliile şi golurile

chiar îndrăznesc să cred că toamna asta vine să-mi scoată morţii dinăuntru
şi să-i îngroape
să le astupe gurile
să le închidă ochii
şi să mă apropie mai mult de mine

toamna asta îmi desface mie pleoapele
acum nu mă mai poate orbi lumina
şi căldura nu mă mai descompune

iubesc toamna
iubesc toamna
iubesc toamna
şi toamna mă iubeşte pe mine