Elegie

"Cu mine se întamplă ceva. O viaţă de om" - M. Sorescu

Nu cred că are rost să vorbesc despre ceea ce a fost anul trecut, despre festival, despre oamenii care mai vin sau despre cei care au renunţat să mai pună piciorul pe meleagurile sighişorene.. Asta pentru că de data asta am fost şi eu convinsă că tot ce era odată frumos s-a transformat în urât, că oamenii calcă acolo doar pentru o dorinţă animalică de kitsch şi de faptul că niciodată, dar NICIODATĂ, nu voi mai avea încredere în politicieni, primari, preşedinţi şi aşa mai departe.

Pe lângă faptul că din faimoasa cetate medievală din România se mai dărâmă în fiecare an câte cinşpe cărămizi fără ca autorităţile de acolo să se ocupe de asta, în afară de faptul că de festival cetatea arăta ca un şantier cu anumite porţiuni închise şi făcând excepţie de faptul că în momentul în care am ajuns acolo era aproape pustiu, preţul unui bilet pentru a pătrunde în mirifica zonă medievală a ajuns anul ăsta la 10 lei, după ce anul trecut fusese 5, după ce acum doi ani fusese 2. 10 lei pentru a vedea aceleaşi perechi de cercei din fiecare an, aceleaşi brăţări împletite şi aceleaşi feţe aproape plictisite de atmosfera de acolo. 10 lei pentru a-ţi rupe picioarele pentru că străzile erau ''în renovare'', 10 lei pentru a vedea un spectacol absolut penibil de magie. 10 lei pentru a ţi se pune interdicţii. Io mă întreb: da' oare ce se întâmplă cu banii ăştia, ţinând cont de faptul că nu se vede niciun bănuţ investit în amărâta asta de cetate?! Unde se duc banii noştri? În buzunarul cui?

Concluzia e simplă, dezastrul de acolo nu se va schimba...şi, după cum spunea Ghiţă (dar despre el vom vorbi altă dată), dacă vom reveni vreodată acolo, o vom face doar din dorinţa de a evada din rutină, în niciun caz datorită spectacolului lansat de primărie pentru a-şi aduna voturi la alegerile viitoare.

Fericiţi cei ce şi-au ţinut banii în buzunare! La anul vom încerca să fim şi noi fericiţi!

1996

1996

1992

1992

1986

1986

1984

1984

1970

1972

1958
1958

asta nu-i o poezie
nu-i nimic, nimic
a trecut atâ
t de mult timp fără să pot scrie
a trecut
mult timp în care m-am îndepărtat de ceea ce sunt
numai ca să pot fi aşa cum vrei tu
ştii ceva, nu ştii
nici eu nu ştiu
cerul e aşa de frumos înainte de furtună
noi suntem aşa
de urâţi după ce ea trece




















mi-am impus să mă trezesc şi azi cu aceeaşi nonşalanţă
şi să bat drumurile să le scutur de paşii străini de mine
până ce mă voi arunca la picioarele pământului cerând îndurare

lângă mine se întâmpla cineva
mă tot asigura că-i viaţa mea scăpată de la nebuni
că-i timpul s-o însoţesc să umblăm împreună
până ce ne vom pierde urmele şi ne vom arunca în larg
ţinându-ne de mână
vom zbura spunea rânjind la mine

m-am oprit
i-am strigat că viaţa mea e la locul ei
tronează de mult peste coşul de gunoi de pe strada vasilescu carpen
să o caute acolo dacă are treabă cu ea

şi-am început să alerg

în urma mea se pierdeau întâmplările


ţi-am zis cândva că nu mai pot să scriu
uite, katy zice că nu-s bună de nimic
într-o zi o să uit pur şi simplu să mai trăiesc şi
să simt
să mă cuprind în tine ca-ntr-un cuib
de la care aştept mântuirea
eu n-am nevoie de îmbrăţişările nimănui
aş vrea să te privesc doar ore-n şir
să uit că există ceva înainte de tine sau după

am simţit de-atâtea ori cum dragostea ne scapă printre degete
ştii, aşa cum descoperi cu durere că nisipul din clepsidră se pierde încetişor
şi că tot ce voiai să fii se termină undeva la un capăt pe care nu-l vei mai ajunge niciodată
eu acum merg numai cu pumnii strânşi
fără să ştiu dacă tristeţea mă aduce lângă tine
sau fericirea că te am totuşi
după fiecare ceartă mai aproape

şi nici nu mai ştiu să iubesc
adesea cuvintele îmi zboară de pe buze fără să le cred
şi fără să vreau să le rostesc
nu, eu nu mai ştiu să iubesc
aşa că fă-mi cadou un abecedar
să învăţ pe tine toate trăirile pe care mi le-am negat
şi toate atingerile
ştii, uneori tristeţea ţine loc de amnezie