Elegie

"Cu mine se întamplă ceva. O viaţă de om" - M. Sorescu

Nu, nu! Acest blog nu va dispărea. Aici e blogul meu de suflet, acolo e blogul de supravieţuire.


hai şi tu!

ţinea în minte câte un jurnal pentru fiecare vis al ei
şi erau puţine zilele în care ea nu visa
sau nu inventa câte-un vis
erau în general zilele cele mai ploioase
în care ei beau ceai şi pe căni le rămâneau amprentele desenate în sânge

jurnalul ăsta e inima mea
şi fiecare zi e o eşarfă colorată şi parfumată pe care ea o
abandonează la picioarele mele
rugându-mă să o privesc
şi s-o ascult
urlând aproape ca o pradă

(ea hăituia mereu)

era poetul viselor ei
şi-n fiecare zi îi îmbrăca conturul într-o eşarfă colorată
să nu se piardă
parfumul ei se transforma în pradă
şi parfumul ei era unic

o să adun zilele ăstea într-o carte
o pagină pentru fiecare eşarfă pe care o fluturi spre mine
îmbălsămându-mă
şi unghiile tale timide câteodată şi colorate
să le umple de lucruri intime şi mici blesteme


aproape c-o iubea
şi aproape că era fericit
şi aproape-l credeam
atunci când citeam cartea şi descopeream fiecare vis al ei
şi fiecare prăpastie dintre ei
şi restul lumii
aproape că vedeam cum visele lui nu mai existau
pentru că visele ei...
*
dar nu
poetul de vise avea visele lui
şi câteva femei care îşi fluturau mătasea peste ochii lui
avea pentru fiecare un jurnal
pentru fiecare câte o eşarfă
şi pentru fiecare a împăturit zilele şi le-a închis într-o carte
să nu mai fugă
să nu-l mai închidă în cuştile ălea sufocante
*
ultima aproape că n-a mai avut jurnal
erau prea multe zile
şi prea multe iubiri
şi ochii ei prea blânzi
şi trupul lui prea lacom
în casele ălea gotice pe care le adora
peste jurnalul ei şi-au pus amprenta sânii alteia
mătasea înca mai străluceşte
şi foamea lui
*
acum probabil că e aproape fericit
zilele din primul lui jurnal se scriu singure
viaţa lui pare un cerc imens
care adună laolaltă visele şi le contopeşte
într-o singură viaţă

după mult timp
după puţin timp

m-am simţit liberă să
detest să
judec să
vomit să

după mult timp
după puţin timp

lumea se învârte în nişte cutii de tablă
soarele-i oja de pe unghiile prostituatelor
şi unghiile lor sistemul solar
universul prostia lumea

după mult timp
după puţin timp

tac şi
cred şi
cad şi

după mult timp
după puţin timp

starea asta ciudată unghiile somnul pe podea
eu fac parte din univers fac parte din univers
şi

după mult timp sau
după puţin timp sau
cine mai stie

Mă gândeam de foarte mult timp să scriu despre asta, dar am tot amânat. Până astăzi când mi-a fost aruncată bomba. Noi avem o ligă numai pe hârtie. Până şi pe gugăl, pe care găseşti toate tâmpeniile, nu dai de liga noastră decât pe site-ul facultaţii, unde se găsesc două postări într-un forum, postări datate 2003 si 2005. Pentru cei care încă nu au aflat, suntem în 2010.

Nu am vrut să mă înscriu în ligă încă de la început, din momentul în care am aflat cine sunt preşedinte(le). Ciudat sau nu, pentru alegerile astea nu s-au făcut alegeri având în vedere faptul că nu au candidat decât două persoane (două persoane care sunt surori gemene), astfel că una dintre ele a devenit preşedinta, cealaltă vicea. Şi astfel, noi ne-am ales cu o ligă. Halal ligă.

După cum spuneam, liga asta nu există. Nu există pe site-ul USR (Uniunea Studenţilor din România), nu există pe UNSR (Uniunea Naţională a Studenţilor din România), nu există nici măcar ca mentalitate. Pentru ca sistemul asta e învăluit într-o laşitate enormă.

Azi, când studenţii se pregătesc pentru protestele de mâine împotriva noii legi a educaţiei, o abrambureală ca mai toate abramburelile, preşedintele ligii noastre îmi răspund că ele nu au fost informate de USR şi că nu au de gând să protesteze ele ca să îşi mai ia şi absenţe. Culmea! Nu au fost informate de USR. Păi da, pare logic, având în vedere că nici măcar nu au contactat USR pentru a se alătura adevăratei organizaţii care cât de cât mai luptă pentru drepturile noastre. Liga Historica nu există pentru USR aşa cum nu există pentru mine, având în vedere faptul că a trebuit să lupt singură pentru a mi se modifica un orar imbecil. Pentru că studentele ligii nu îşi permit să insiste pe lângă profesorul responsabil cu orarul, aşa cum nu îşi permit să protesteze când sunt nedreptăţite. Şi ne mai mirăm că am ajuns în halul ăsta de slugărnicie. De aici porneşte totul.

Într-o situaţie în care propriul decan admite că suntem pămpălăi, nu ăsta e cuvântul dar ideea e aceeaşi, iar colegii mei se roagă de mine să le cer pauze, pentru că ei nu au curaj, soluţia de a reveni la normalitate pare foarte îndepărtată.

Voi încheia aici, deşi voi reveni la acest subiect probabil pe seară. Acum, pe lângă dispreţul pe care îl am faţă de laşitatea şi dezinteresul ăsta, am şi alte treburi.

Trăiască liga historica, cea care luptă împotriva curajului şi a demnităţii mele!


Mihai Curtean - Fetis
Asculta mai multe audio Muzica

Nu cred ca obisnuiesc sa fac reclama, dar de data asta imi permit :D
Mersi, Mihaaaai


mai ştii dimineţile ălea în care ne trezeam numai ca să ne iubim?
toate culorile răsăritului pe pielea ta
priveam prin tine vama
tu erai scoica prin care ascultam marea
şi nisipul pe care ma întindeam leneşă ca să mă încălzească
mai ştii dimineţile ălea în care toamna părea raiul
şi iarna zăpada se prelingea pe umbrele noastre de pe asfalt?
cutia de-atunci nu avea pereţi în ea eram liberi
liberi şi cu încheieturile deschise
prin ele ni se vedeau ochii
.............................................................................................................................
sângele meu avea pupilele mari ştia cum să ajungă la tine
..................................................................................................................
azi ce rost are să vorbim despre azi
cutia în care stau acum are pereţii roşii
şi ochii mei sunt roşii
şi pielea mea e roşie
dar în vene nu mai am sânge
am numai regrete numai regrete
încheieturile mele sunt cusute cu aţă de doliu
în cutia asta nu mai e răsăritul şi nici apusul şi nici pielea ta
sufletul meu a orbit
întunericul ăsta roşu şi zgomotul de afară
maşini în viteză şi oameni ţipând
toţi se închid în mine şi înjură
..............................................................................................................................
şi dacă mi-ar ghici acum o ţigancă în palmă
mi-ar spune că viitorul e roz şi
nimeni nu ştie ca eu nu mai suport lumina şi nu mai pot să-ndur întunericul şi
nu mai pot purta carnea asta roşie şi
ochii ăştia orbi şi
mâinile care nu mai ştiu să mângâie şi
buzele care nu mai ştiu să iubească
................................................................................................
iluziile-s o boală iluziile-s cancerul sufletului meu
.....................................................................................
m-am gândit atunci să-mi fac pielea jurnal
să rup câte-o bucată şi să scriu pe ea cu unghiile
şi când nu voi mai avea ce sa scriu să-ţi conturez
ochii şi buzele şi palmele şi paşii care se întorc spre mine
povestea asta nu mai are sfârşit aşa cum tu nu-ţi mai aminteşti începutul
şi cum îmi spuneai că iubeşti
..............
nimic din noi nu mai trebuie iubit
nu-mi mai rosti niciodată numele nu-mi mai şopti niciodată numele nu-mi mai striga niciodată numele
mâinile mele nu mai pot scrie şi nu mai pot desena în nisip iubirea


cred că îmi place toamna
îmi dă mereu senzaţia că vine special pentru mine
că-mi înţelege nebuniile şi motivele de nebunie
că-mi ştie melancoliile şi golurile

chiar îndrăznesc să cred că toamna asta vine să-mi scoată morţii dinăuntru
şi să-i îngroape
să le astupe gurile
să le închidă ochii
şi să mă apropie mai mult de mine

toamna asta îmi desface mie pleoapele
acum nu mă mai poate orbi lumina
şi căldura nu mă mai descompune

iubesc toamna
iubesc toamna
iubesc toamna
şi toamna mă iubeşte pe mine

de fapt, aici nu e acasă, ţinând cont de faptul că stau într-o casă care nu e a mea...de obicei când sunt acasă nu plătesc chirie :D .

Adică iată-mă din nou în sibiu (nici nu mă gândesc să scriu cu majusculă numele oraşului, pentru că de fapt şi de drept nu merită) după aproximativ o lună de libertate, adică de timp petrecut frumos, în doi.

Nu am înţeles înainte de a pleca în practică de ce toată lumea îmi spunea că o sa fie greu şi nu îmteleg nici acum de ce, pentru că, pentru mine, cele două săptămâni de practică au fost superbe. Capidava, sătucul ăsta uitat de lume, e un loc unde poţi să respiri cu adevărat, să tragi aşa tare de tot aer în piept şi să strigi că eşti fericit. Nu cred că pot să vă descriu serile petrecute pe malul Dunării, lângă vechiul castru roman (în care noi nu am săpat, din păcate *spuneţi-mi unde nu are bucureştiul cea mai bună parte din mâncare*), într-un cort din care puteai vedea ceaţa care plutea peste apă dimineaţa, primele raze de soare care mângâiau zidurile superbe şi apusul (de care vă veţi convinge singuri că e spectaculos).

Nu vă voi face aici o lecţie de istorie, pentru ca informaţiile pe care le puteţi găsi pe www.capidava.ro sunt de departe cele mai complete, dar ţin neapărat să vă împărtăşesc din bucuria mea de a vedea locurile astea pline de prospeţime, de a cunoaşte oameni care au ajuns să se bucure de puţinul pe care îl au şi să le dăruiască şi altora ca mine din el.

Recunosc, am fost aproape înduioşată să pipăi micuţele părticele din ceramică pe care le găseam săpând, să văd şi să ating urmele pe care degetele romanilor le-au lăsat în cărămizi încercând să le decoreze, dar cred că astea sunt ciudăţenii de-ale mele şi, probabil, regretul că în momentul ăsta nu există un singur om capabil să conducă ţara asta pe care ne-am obişnuit atât de mult să o blamăm. Dar nu vreau să intru aici în politică, cred că toţi împărtăşim sentimentul ăsta de dezgust faţă de tot ceea ce înseamnă ea.

Revenind la Capidava, noi, cei de la facultatea de istorie şi patrimoniu din sibiu, am săpat undeva în afara zidurilor cetăţii romane, încercând să descifrăm ceva din aşezarea care pare să se încadreze undeva prin secolele IX-X, aşezare probabil slavă, care, din câte se pare, a avut de suferit de pe urma unor arheologi nepricepuţi, care acum câteva zeci de ani au aproape distrus-o pentru a scoate la iveală măreţul castru. Din păcate, nu am pozat nimic din activitatea noastră, asta pentru că nu luam aparatul cu mine în timpul săpăturilor, dar sunt sigură că pot face rost de la alţii, ca să vă faceţi o idee despre tot ce se întâmplă acolo.

Dacă trebuie să rezum părţile negative, ei bine, acestea au fost trei:

1) (şi cel mai important) facultatea nu ne-a decontat nici un bănuţ, iar cheltuielile s-au ridicat undeva la 200 lei/persoana;
2) invazia de ţânţari care te înţepau chiar şi prin haine groase (a fost nevoie de muuuulte spray-uri care să mă calmeze pentru că simţeam că o iau razna)
3) duşurile reci.

În rest, bere ieftină la tanti Coca (baroneasa locală, singura de altfel), apa Dunării destul de caldă, vreme frumoasă, mâncare destul de bună, sarisfacţia de a găsi şi tu o bucăţică de ceramică (io am fost şi mai norocoasă, am găsit pe malul Dunării o părticică de ceramică cu o ştampilă pe ea - terra stampata - şi chiar o bucăţică de sticlă romană), priveliştea superbă - mai ales la apus -, peşte proaspăt şi gustos de la nea Filip (care ne-a gătit - mie şi lui Cristian o ciorbă de peşte cu apă din Dunăre de nu ne-am mai putut ridica de pe băncuţa lui de lemn - eram prea plini-), plimbare cu barca lui nea Victor (Vetca - aşa cum îşi pronunţă el numele) - 1 leu numai - posibilitatea de a participa la festivalul SF care se desfăşura pe o insuliţă chiar lângă noi, wireless gratis (care se prindea tot de pe insulă), mulţi cuţi frumoşi pe care să îi mângâi - şi care îţi furau papucii -, focuri de tabără, muzică bună - mai ales folk şi rock -, oameni de treabă şi unii chiar pasionaţi de istorie, câteva grătare pe cinste - de ziua prof. Opriş de la bucureşti şi grătarul de rămas-bun -, norocul meu la şeptică - eu luam mereu cam toţi 7-ii -, posibilitatea de a viziona meciurile - tot la tanti Coca -şi desigur sunt muuuuulte de spus aici, dar sincer, trebuie să vedeţi cu ochişorii voştri.

N-aş putea să vă povestesc tot aici, două săptămâni acolo - deşi trec inexplicabil de repede - lasă o mulţime de amintiri... vă ofer totuşi spre admirare câteva destule poze ;))

Şi la anul de ziua mea, tot acolo mă găsiţi ;))
Vă dau voie să mă invidiaţi pt pozele de mai jos! :))














“Faţa galbenă care râde” sau cum învaţă părinţii să folosească Yahoo Messenger, în regia lui Constantin Popescu jr. Via Mihnea Măruţă.

The Yellow Smiley Face ( © PortableFilmFestival.com ) from Nixie on Vimeo.

Nu cred că are rost să vorbesc despre ceea ce a fost anul trecut, despre festival, despre oamenii care mai vin sau despre cei care au renunţat să mai pună piciorul pe meleagurile sighişorene.. Asta pentru că de data asta am fost şi eu convinsă că tot ce era odată frumos s-a transformat în urât, că oamenii calcă acolo doar pentru o dorinţă animalică de kitsch şi de faptul că niciodată, dar NICIODATĂ, nu voi mai avea încredere în politicieni, primari, preşedinţi şi aşa mai departe.

Pe lângă faptul că din faimoasa cetate medievală din România se mai dărâmă în fiecare an câte cinşpe cărămizi fără ca autorităţile de acolo să se ocupe de asta, în afară de faptul că de festival cetatea arăta ca un şantier cu anumite porţiuni închise şi făcând excepţie de faptul că în momentul în care am ajuns acolo era aproape pustiu, preţul unui bilet pentru a pătrunde în mirifica zonă medievală a ajuns anul ăsta la 10 lei, după ce anul trecut fusese 5, după ce acum doi ani fusese 2. 10 lei pentru a vedea aceleaşi perechi de cercei din fiecare an, aceleaşi brăţări împletite şi aceleaşi feţe aproape plictisite de atmosfera de acolo. 10 lei pentru a-ţi rupe picioarele pentru că străzile erau ''în renovare'', 10 lei pentru a vedea un spectacol absolut penibil de magie. 10 lei pentru a ţi se pune interdicţii. Io mă întreb: da' oare ce se întâmplă cu banii ăştia, ţinând cont de faptul că nu se vede niciun bănuţ investit în amărâta asta de cetate?! Unde se duc banii noştri? În buzunarul cui?

Concluzia e simplă, dezastrul de acolo nu se va schimba...şi, după cum spunea Ghiţă (dar despre el vom vorbi altă dată), dacă vom reveni vreodată acolo, o vom face doar din dorinţa de a evada din rutină, în niciun caz datorită spectacolului lansat de primărie pentru a-şi aduna voturi la alegerile viitoare.

Fericiţi cei ce şi-au ţinut banii în buzunare! La anul vom încerca să fim şi noi fericiţi!

1996

1996

1992

1992

1986

1986

1984

1984

1970

1972

1958
1958

asta nu-i o poezie
nu-i nimic, nimic
a trecut atâ
t de mult timp fără să pot scrie
a trecut
mult timp în care m-am îndepărtat de ceea ce sunt
numai ca să pot fi aşa cum vrei tu
ştii ceva, nu ştii
nici eu nu ştiu
cerul e aşa de frumos înainte de furtună
noi suntem aşa
de urâţi după ce ea trece