Elegie

"Cu mine se întamplă ceva. O viaţă de om" - M. Sorescu

de fapt, aici nu e acasă, ţinând cont de faptul că stau într-o casă care nu e a mea...de obicei când sunt acasă nu plătesc chirie :D .

Adică iată-mă din nou în sibiu (nici nu mă gândesc să scriu cu majusculă numele oraşului, pentru că de fapt şi de drept nu merită) după aproximativ o lună de libertate, adică de timp petrecut frumos, în doi.

Nu am înţeles înainte de a pleca în practică de ce toată lumea îmi spunea că o sa fie greu şi nu îmteleg nici acum de ce, pentru că, pentru mine, cele două săptămâni de practică au fost superbe. Capidava, sătucul ăsta uitat de lume, e un loc unde poţi să respiri cu adevărat, să tragi aşa tare de tot aer în piept şi să strigi că eşti fericit. Nu cred că pot să vă descriu serile petrecute pe malul Dunării, lângă vechiul castru roman (în care noi nu am săpat, din păcate *spuneţi-mi unde nu are bucureştiul cea mai bună parte din mâncare*), într-un cort din care puteai vedea ceaţa care plutea peste apă dimineaţa, primele raze de soare care mângâiau zidurile superbe şi apusul (de care vă veţi convinge singuri că e spectaculos).

Nu vă voi face aici o lecţie de istorie, pentru ca informaţiile pe care le puteţi găsi pe www.capidava.ro sunt de departe cele mai complete, dar ţin neapărat să vă împărtăşesc din bucuria mea de a vedea locurile astea pline de prospeţime, de a cunoaşte oameni care au ajuns să se bucure de puţinul pe care îl au şi să le dăruiască şi altora ca mine din el.

Recunosc, am fost aproape înduioşată să pipăi micuţele părticele din ceramică pe care le găseam săpând, să văd şi să ating urmele pe care degetele romanilor le-au lăsat în cărămizi încercând să le decoreze, dar cred că astea sunt ciudăţenii de-ale mele şi, probabil, regretul că în momentul ăsta nu există un singur om capabil să conducă ţara asta pe care ne-am obişnuit atât de mult să o blamăm. Dar nu vreau să intru aici în politică, cred că toţi împărtăşim sentimentul ăsta de dezgust faţă de tot ceea ce înseamnă ea.

Revenind la Capidava, noi, cei de la facultatea de istorie şi patrimoniu din sibiu, am săpat undeva în afara zidurilor cetăţii romane, încercând să descifrăm ceva din aşezarea care pare să se încadreze undeva prin secolele IX-X, aşezare probabil slavă, care, din câte se pare, a avut de suferit de pe urma unor arheologi nepricepuţi, care acum câteva zeci de ani au aproape distrus-o pentru a scoate la iveală măreţul castru. Din păcate, nu am pozat nimic din activitatea noastră, asta pentru că nu luam aparatul cu mine în timpul săpăturilor, dar sunt sigură că pot face rost de la alţii, ca să vă faceţi o idee despre tot ce se întâmplă acolo.

Dacă trebuie să rezum părţile negative, ei bine, acestea au fost trei:

1) (şi cel mai important) facultatea nu ne-a decontat nici un bănuţ, iar cheltuielile s-au ridicat undeva la 200 lei/persoana;
2) invazia de ţânţari care te înţepau chiar şi prin haine groase (a fost nevoie de muuuulte spray-uri care să mă calmeze pentru că simţeam că o iau razna)
3) duşurile reci.

În rest, bere ieftină la tanti Coca (baroneasa locală, singura de altfel), apa Dunării destul de caldă, vreme frumoasă, mâncare destul de bună, sarisfacţia de a găsi şi tu o bucăţică de ceramică (io am fost şi mai norocoasă, am găsit pe malul Dunării o părticică de ceramică cu o ştampilă pe ea - terra stampata - şi chiar o bucăţică de sticlă romană), priveliştea superbă - mai ales la apus -, peşte proaspăt şi gustos de la nea Filip (care ne-a gătit - mie şi lui Cristian o ciorbă de peşte cu apă din Dunăre de nu ne-am mai putut ridica de pe băncuţa lui de lemn - eram prea plini-), plimbare cu barca lui nea Victor (Vetca - aşa cum îşi pronunţă el numele) - 1 leu numai - posibilitatea de a participa la festivalul SF care se desfăşura pe o insuliţă chiar lângă noi, wireless gratis (care se prindea tot de pe insulă), mulţi cuţi frumoşi pe care să îi mângâi - şi care îţi furau papucii -, focuri de tabără, muzică bună - mai ales folk şi rock -, oameni de treabă şi unii chiar pasionaţi de istorie, câteva grătare pe cinste - de ziua prof. Opriş de la bucureşti şi grătarul de rămas-bun -, norocul meu la şeptică - eu luam mereu cam toţi 7-ii -, posibilitatea de a viziona meciurile - tot la tanti Coca -şi desigur sunt muuuuulte de spus aici, dar sincer, trebuie să vedeţi cu ochişorii voştri.

N-aş putea să vă povestesc tot aici, două săptămâni acolo - deşi trec inexplicabil de repede - lasă o mulţime de amintiri... vă ofer totuşi spre admirare câteva destule poze ;))

Şi la anul de ziua mea, tot acolo mă găsiţi ;))
Vă dau voie să mă invidiaţi pt pozele de mai jos! :))














“Faţa galbenă care râde” sau cum învaţă părinţii să folosească Yahoo Messenger, în regia lui Constantin Popescu jr. Via Mihnea Măruţă.

The Yellow Smiley Face ( © PortableFilmFestival.com ) from Nixie on Vimeo.